Toata viata am simtit ca sunt un calator ce isi cauta un loc in lumea de minuni a lui Dumnezeu. Am purtat neincetat in sufletul meu sentimentul nostalgiei ca lasasem o frumusete mirifica pe cararea vietii si as fi dorit sa revin mereu la izvorul ei de apa rece si curata, ca sa-mi inviorez puterile spiritului, de care aveam nevoie in pustiul ce-mi statea inainte...

Napadit de amintiri, imi dau acum seama ca, intr-un fel tainic, sunt legat de locurile nasterii mele si de oamenii pe care i-am cunoscut, pe cand incercam sa patrund tainele lumii si a vietii ce mi-a fost harazita de Dumnezeu.

Privesc teancul de fotografii si notitele facute in fuga anilor, a lunilor, a saptamanilor ... Trenul vietii goneste pe glia strabuna in cautarea fericirii... Pozele si insemnarile din fata mea sunt o istorie a vietii mele, prinse pe panza vremii, si pietre de hotar in incercarile de a patrunde adevarul despre tinta si rostul alergarilor mele de sub soare, in lumina credintei in Dumnezeu, care mi-a dat harul si puterea sa raman in picioare si sa sper ca razele ei l-ar putea ajuta si pe cititor sa descopere calea fericirii eterne...

Cand privesc prezentul prin prisma trecutului, viata mi se pare un vis: trecerea anilor si insiruirea evenimentelor, pe care nu le-am putut programa, mi le pot explica doar prin providenta Tatalui meu ceresc. Sunt constient de faptul ca viata mea n-a fost total asa cum as fi dorit eu sa fie; a fost mai mult o lupta in incercarea de a-mi implini visul sufletului meu, care prin "desertaciunea desertaciunilor", tintea sa ajunga la oazele create de jocul iluzoriu al bobitelor de nisip al prafului luminat de soarele sperantei. Dar oricat de greu a fost drumul, si oricat de dogoritoare arsita, nu mi-am oprit pasii pana in ziua cand am obosit, si am inceput sa inteleg ca drumul, pe care mergeam, a fost batatorit de inaintasii mei, ca este acelasi drum parcurs de semenii mei, ca soarta ne-a purtat pe toti pe caile ei intortocheate si ca n-am decat o optiune: sa visez si sa raman un visator optimist pana la capat!...

Ma uit la vraful acesta de fotografii si vad, parca aievea, chipuri si evenimente... Mi se sperie sufletul si ma tulbura gandul ca voi lasa amintirile sa dispara odata cu mine; de aceea, ca sa evoc macar o parte din aceste trairi, ma agat de idei si adun concluziile atator ani de cautare dupa ADEVAR si dupa FERICIREA pe care AM GASIT-O, si de care ma bucur! ... As dori sa gasesti adevarul si fericirea, si tu, cititorule! si sa te bucuri!...

Urcusul meu spre fericita credinta si eterna bucurie mantuitoare a inceput pe cand aveam vreo sase ani, in acea dimineata ce mi-a ramas intiparita in minte pentru totdeauna... M-a trezit ceva neobisnuit. Am auzit tipete, hohote de plans, bocete. Prea mic sa inteleg ce se intampla, am iesit tiptil din camera, in camasuta mea de canepa, tesuta de mainile mamei, si am intrat in tinda. M-am indreptat apoi spre incaperea unde zacea bolnava mama, caci de acolo veneau acele strigate sinistre. Dand sa deschid clanta usii, am simtit o mana puternica pe umar: intorcandu-ma speriat, m-am linistit, cand l-am vazut pe fratele meu mai mare, Vasile. Vazandu-i insa ochii plini de lacrimi, care cadeau si pe obrazul meu, am priceput ca se intamplase ceva foarte grav. As fi vrut sa-l intreb, dar mi s-a pus un nod in gat si lacrimile au inceput sa-mi ude obrajii...

Ne-am privit in tacere si am intrat amandoi in camera ticsita de lume. La intrarea noastra, toti s-au intors spre noi si apoi, ca la o comanda, plansetele s-au intetit. Ne-am apropiat de patul pe care zacea mama. Fratele meu s-a aplecat spre ea si a inceput sa planga in hohote. Nu intelegeam ce se intampla, dar am simtit cum tristetea ma cuprinde si ochii mi s-au umplut de lacrimi. Am privit la mama mea si am vazut miscarile ciudate pe care le facea partea de mijloc a trupului ei. Parea ca se dadea o lupta in launtrul corpului mamei mele. Mai tarziu, am aflat ca alte doua fiinte vii, care doreau sa vina pe lume, au avut soarta de a trece in nefiinta inainte de a gusta macar o clipa de viata sub soare. Cat de neinteleasa este enigma vietii!... Doi plecau fara sa fi sosit si doi ramaneam fara sa stim de ce!...

Privirea mea speriata s-a oprit pe fata mamei si i-am vazut lacrimile sfinte ce i se rostogoleau pe obrajii ei slabiti, dar asa de frumosi... Am zvacnit s-o imbratisez si i-am pus tot felul de intrebari copilaresti, dar n-am primit nici un raspuns; doar respiratia grea si prelungita imi spunea ca mama se mai lupta pentru noi, copilasii ei scumpi...

Cu sufletul indurerat ca mama mea nu ma mangaie si nu-mi vorbeste, am vazut insa, cum incerca sa-si miste buzele si atunci mi-am apropiat fata de gura ei. Fratele meu a sarutat-o, punandu-si mana peste mana mea si a ei. Pe fata mamei, stropii de lacrimi erau ca niste picaturi de ceara topita dintr-o lumanare ce abia mai palpaie. Pe fata mea insa, lacrimile curgeau acum ca dintr-un izvor nesecat... Ne-a soptit cu mare greutate si cu intreruperi prelungite:

- "Dragul meu", i-a spus fratelui meu, "sa ai grija de fratiorul tau!"

Privind apoi la mine, mi-a strans usor mana si a adaugat in aceeasi soapta ingereasca: